Tanti Geta

tantigeta-150x150Stau cu ochii închişi, pierdută, în timp ce muzica şi ciripitul de păsărele îmi învăluie auzul. Gândurile mele sunt duse departe, acolo în oraşul atât de drag mie, unde sufletul meu se simte cu adevărat liber. Revăd, ca într-un film, străzile pe care paşii mei şi-au lăsat amprenta, simt în palmă căldura mâinii ce mă mângâia. Mă las învăluită încă o dată de iubirea şi fericirea din acea zi, în care paşii mei neauziţi au rătăcit pe strazile Clujului, bucurându-mă cu nesaţ de fiecare floare pe care o vedeam, de fiecare copac, de fiecare fiinţă pe care o întâlneam, trezindu-mă mai apoi purtată de simfonia Someşului ce curgea atât de lin de parcă nu vroia să tulbure pe nimeni.
Privesc departe, în zare, şi revăd Pădurea atât de dragă mie, iar pentru o clipă am siguranţa ca iubirea ce i-o trimit îi mângâie cu tandreţe vârfurile arborilor.
Sunetul clopoţeilor de vânt mă face să zâmbesc la reamintirea iubirii cu care i-am cumpărat şi cu care, pe unii dintre ei, i-am dăruit.

Uimirea mea în faţa clădirilor atât de vechi, care mai păstrează încă amprenta timpurilor trecute, plăcerea cu care observam curaţenia oraşului, plăcerea cu care constatam bunul simţ al celor din jur îmi revin în minte cu atâta bucurie.
Una dintre întâmplările care nu-mi dau pace, care mă umplu de fericire, dar şi care mă răscolesc şi-mi nasc întrebări, este cea petrecută în Piaţa Mihai Viteazu.
Acolo, unde am vrut să mă odihnesc după destulă plimbare hai-hui pe străzile oraşului, dar unde mi-a fost dat să întâlnesc o persoană unică prin ceea ce dăruieşte. Este una dintre persoanele pe lângă care, de multe ori, trecem privind cu compătimire, cu nepăsare sau poate cu dispreţ, sau mai degrabă pe lângă care trecem, dar nu le vedem.
Poate că şi mie, intrând în parc, mi se întâmpla acelaşi lucru dacă nu ar fi fost acea mulţime de porumbei care să-mi atragă privirea prin frumuseţea şi prin gingăşia lor.

Căutam o bancă pe care să mă odihnesc, doar că unica era ocupată de o femeie ce hraneă porumbeii. Mai era loc pe bancă, numai că, la fel ca fiecare dintre noi, am gândit pentru o clipă (cu câtă părere de rău mai apoi): cum să mă aşez eu lângă o persoană cu handicap? Pentru că asta e gândirea generală!Ceva m-a împins să încalc, ca de obicei, tiparele acestei lumi şi să mă aşez lânga Tanti Geta – cum aveam să aflu mai târziu că o cheama – pentru a mă odihni şi a mă „încărca” de viaţă admirând porumbeii.După câteva clipe, Tanti Geta, cu un gest atât de simplu, de firesc mi-a dat bucaţi de pâine să hrănesc cu ele porumbeii, spunându-mi destul de greu, datorită handicapului ei:
– Ai sa vezi cât de bine ai să te simţi!
Puţin nedumerită şi oarecum stresată de ceea ce v-a spune lumea din jur, am început, mai întâi timid, apoi degajat, să arunc bucaţele de pâine porumbeilor. Atunci i-am privit mai atentă, am lăsat să-mi pătrundă cu adevărat în suflet inocenţa lor, încrederea pe care o aveau în intenţia noastră. Am prins pentru o clipă cu privirea faţa femeii de lângţ mine şi am lăsat să mă cuprindă iubirea şi tandreţea cu care hrănea aceste păsări minunate.

După câteva minute de tăcere, aud glasul ei spunând:
– Ştii, păsările au cel mai curat suflet, sunt cele mai libere. Oamenii uită că dăruind din suflet acestor păsări, îşi dăruiesc lor, de fapt. În graba lor după timp şi bani, ei uită cum este să trăieşti frumos, uită să dăruiască, să iubească şi, de multe ori, mă privesc pe mine ca pe o persoană ciudată. Doar că eu nu sunt ciudată decât pentru că m-am născut cu handicap fizic, şi asta pentru că tatăl meu era un beţiv şi o bătea pe mama când era gravidă. Am avut şi o soră geamănă, dar care, săraca, nu a rezistat, s-a dus. Eu nu acuz pe nimeni! Aşa a fost să fie, aşa a vrut Dumnezeu. Mă bucur doar că pot hrani păsările, mă pot bucura de soare, de flori, pot privi cerul şi frumuseţea lui. De toate astea uită oamenii şi-i atât de păcat…
Hrăneam porumbeii şi priveam în jurul meu, impresionată de cuvintele acestei femei, trecută de prima tinereţe, cu handicap , dar al cărui suflet era atât de curat. Vedeam cum cei care traversau parcul aruncau priviri lungi către noi, dar în acele momente nici că-mi păsa. Eram atât de fericită. Unora li se poate părea ciudat: ce fericire să găseşti în a arunca nişte pâine la păsări? Doar încercaţi şi poate veţi înţelege.

La un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o familie: mama şi cei doi copii, care şi ei veniseră să hrănească porumbeii. Câtă bucurie am citit pe chipul celui mic, câtă libertate şi lipsă de inhibişii! Pentru el era atât de firesc să faci astfel de gesturi.

O aud iar pe Tanti Geta:
– Ai văzut? Doar cei ca mine şi copiii fac aşa ceva. Celorlalţi le este ruşine să fie liberi, să se exprime aşa cum le este sufletul. Le este ruşine, gândind la ce vor spune cei de alături. Oamenii când se uită la mine văd doar o persoană cu handicap, uitând să privească şi în interiorul meu, făcând uneori gesturi urâte sau aruncând priviri dispreţuitoare, dar eu îi iert pentru că au uitat să fie oameni. Şi ştii ce am mai văzut la oameni? Ca fac lucruri rele pentru corpul lor. Spre exemplu bagă în ei fum de ţigară fără să-şi dea seama cât rău le poate face, că bagă în ei otravă.
(Am înghiţit în sec şi am roşit la gândul că tocmai simţeam nevoia să-mi aprind o ţigară… Evident, n-a mai fost vorba de aşa ceva.)
Şi apoi mănâncă tot felul de chestii pline de chimicale, continuă ea, în loc să încerce să mănânce cât mai sănătos. Pur şi simplu îşi bat joc de corpul lor, spuse acum cu tristeţe-n glas, dar, deh, nu-şi dau seama că Dumnezeu le-a dat un trup pentru a-l îngriji şi nu pentru a-l batjocori.
– Uite, vezi? Porumbelul acela, săracul, şchioapătă. Are ceva crescut la unghiuţă, iar celalalt sare doar într-un picioruş pentru că are doar unul. Cine ştie, săracul, în ce sârmă pusă de oameni s-a agăţat!
Apoi râzând:
– Şi el e tot cu handicap, ca şi mine, doar că ceilalţi porumbei nu-l exclud din mijlocul lor…
Am privit atentă porumbeii de care vorbea Tanti Geta şi într-adevăr era aşa cum spunea ea: aveau probleme fizice destul de mari, dar erau integraţi perfect între ceilalţi.
La un moment dat văd un porumbel care nu prea semăna a porumbel. Culorile, penajul erau mult diferite, se simţea stingher, altfel, şi asta îl făcea să aibă un comportament diferit. Era temător, timid, stângaci.

Am tresărit fără să vreau, pentru că în el… m-am văzut pe mine.
Ca să-mi îndepărtez aceste gânduri, am întrebat-o pe Tanti Geta:
– Spune-mi, în fiecare zi vii aici?
– Nu, din păcate nu pot în fiecare zi. Nu-mi permit pentru că pensia mea e mică, dar cum am bani, merg să cumpăr pâine şi vin aici. Din păcate sunt destule persoane (nu spun aici denumirea instituţiei n.a.) care, văzându-mă cu handicap, vor să mă păcălească cu pensia, gândind că eu nu ştiu, că n-am minte, dar eu îi las în pace, deşi mă doare. Consideră că doar banii îs totul şi atunci nu le pasă cum îi obţin. Păcat! Păcat de ei!
Am continuat să hrănesc porumbeii alături de Tanti Geta şi realizam, încă o dată, cât de înşelătoare pot fi uneori aparenţele. Mi-am dat seama (pentru a câta oara?!) că nu ştim să privim în jurul nostru, nu ştim să vedem sufletul atât de curat al unor persoane care, în tiparele unora se încadrează la capitolul „nimic”. Mi-am dat seama cât de mult putem primi de la un gest mic, uneori atât de mic, dar care are atâta putere în el. Mi-am dat seama că nu ne costă nimic dacă zâmbim pentru cel de lângă noi, dacă dăruim iubire într-un simplu, atât de simplu zâmbet. Mi-am dat seama încă o dată cum lucrurile mărunte, chiar şi cel de a hrăni porumbeii , îţi pot umple ziua cu multă fericire.
Cu gesturi febrile, negândite am deschis geanta şi am întins spre Tanti Geta nişte bani. Pe chipul ei s-a aşternut brusc mâhnirea şi parcă toată bucuria ei   s-a stins. Am văzut că vrea să spună ceva, dar nu am lăsat-o:
– Tanti Geta, te rog să mă asculţi şi să nu mă înţelegi greşit. Aceşti bani sunt doar pentru a cumpăra pâine porumbelor. Şi am să te mai rog din suflet ceva: de câte ori vei veni aici, să te gândeşti şi la mine.

– Dar de ce faci asta? întreabă cu tristeţe.
– Pentru ca lângă dumneata am trăit poate unele din cele mai frumoase clipe ale mele, clipe în care m-am simţit cu adevarat EU. Pentru că îmi doresc ca atunci când vei mai hrăni porumbeii, să fiu aici, lângă dumneata şi să simt aceeaşi iubire şi fericire ca şi acum. Şi asta o poţi face gândindu-te la mine. Doar atât.
Cu greu a luat banii, subliniindu-i iarăşi că-s doar pentru porumbei.
Apoi tăcerea s-a asternut între noi, dar iubirea şi fericirea erau cele care umpleau spaţiul.
După un timp, m-am ridicat să plec, dar am avut o ezitare. Aş fi vrut să-i sărut mâna acelei femei, aş fi vrut să o îmbrăţişez, dar… doar am rostit din adâncul inimii:
– Îţi mulţumesc, Tanti Geta!
Ultimele ei cuvinte m-au uimit:
– Te aştept să mai vii! STIU că ai să mai vii, chiar dacă nu eşti din Cluj. Ştiu sigur asta.
Şi a continuat să hrănească porumbeii.
Iar eu am plecat încet, alene, ducând cu mine încă o clipă de iubire ce mi-a fost dăruită. De Tanti Geta.

Iulie, 2009

Comentarii (Facebook)

Comentarii (cu adresă e-mail)

Comentați primul!

Notificare despre
avatar
2000

wpDiscuz